Nu m-aş fi gândit niciodată că întâlnirea unui medic sau a unei asistente cu un pacient ca mine avea să lase sechele pozitive în memoria lui sau a ei.In a mea,da.
În mintea lui,nu, deoarece bocisem ca o mare plangacioasă când m-a cunoscut,iar el nu reuşea să înţeleagă de ce.
În a mea,da, pentru că era medic.Era modelul meu.Şi aşa ar fi fost orice medic m-ar fi atins atunci.
Puteam să jur că pe cat de rece e, pe atât de mult ţine la lucrurile mărunte pe care nu toţi le mai fac acum.Pur şi simplu era idolul meu şi rămăsesem deosebit de plăcut impresionată la confirmarea importanţei lui cu privire la aceste lucruri....Oare chiar puteam eu să fiu acel copil care se întoarce, îi spune cine e şi căt de mult îi admiră măestria mâinilor?
Cunoscându-i am înţeles că medicina este despre cum să redai speranţa zilei de mâine şi despre cum să conturezi viitorul apropiat într-un mod cat mai pozitiv posibil,despre cum îl faci pe om să înţeleagă că nimic nu se termină acolo.
Şi pentru că le respectam deosebit de mult pe cele cu care am stat şi am făcut în fiecare seară lecţii de anatomie şi pentru că se pare că am ramas acolo,în mintea lor,care nu ar fi vrut să mă vadă schimbată … niciodată.
