Tocmai ne întorceam, pe aceeași stradă cu asfalt plin de gropi, gheaţă, bălţi, zăpadă și boscheti anesteziaţi de frigul ce-mi înjunghia porii cu fiecare larimă albă care cădea din bezna celestă. Temperatura corpului reuşise să învingă gerul prin alianţa cu emoţiile puternice şi cu melancolia ce-mi bagă sufletul sau…ce-a mai rămas din el, în pură putrefacţie, și lacrimi zdravene îmi curseră precum șuvoaie de sânge, suportând înțepăturile fulgilor de nea.
Urrraam faptul că, în mod extrem de inconştient, ajungeam să discut despre el. Iar! Din nou!! Nu!Nu!Nu!Nu!Nu!Nu!Nu!Nu!Nu!
Fix azi… 24 februarie, am dat de el. Prea multe coincidenţe! Gen: <<Aaah, buuun! Atunci de ce îmi iese numai chestia aia în cale?>>
Doar să îi văd jumătate de cap, ceea ce era mai mult decât foarte suficient să îl recunosc, îmi provoca dureri toracice, asfixiere, panică, greață, hipersecreție de adrenalină. Puteam să jur că trupul meu a captat două sau chiar trei inimi la naștere, în loc de una. Eram nestăpânit de îngrozită... terifiată. Simțeam cum plămânii mi se colabau simultan și în mai puțin de o secundă se expansionau. Din nou și din nou.Iar și iar.Neîncetat.
Știam că nu trebuie, că nu am de ce să îl vreau. Nu aș fi acceptat nimic, nu din nou! Nu! Nu! Nu! Nu! Nuuu! Dar...nu puteamm, ajunsesem acum așa cum ea a spus că sunt o data, <<matură,dar foarte moale>>, atât de moale încat simțeam că până și un nefericit fulg de nea care se topea în lacrimile mele, reușea să mă învingă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu