Nu crezusem niciodată că puteam ajunge să îi iubesc în așa hal!Erau cei pe care nu încercasem să ii văd deloc ca pe niște apropiați, și acum regretam...dar,totuși,țineam la ei cel mai mult.
Erauuuuuuuu ăștia mici mai mari de la E1, care obișnuiau să supere pe toata lumea, să pună rivanol pe scaun profei, să strice mereu catedra, să se bată cu creta, să râdă de Heidi, să nu fie uniți, egoiști, răi, nebuni dar al dracului de pasionali,pasionați și tareee ambițioși.Știau să își facă dreptate mereu cu mâna lor, să rezolve diferite ambiguități.
Se pricepeau să copieze 10 de la un singur om la chimie, să spună „Dau cu tine de pământ!”, știau să rupă ringul.
Fetele se pricepeau de minune într-ale îndrăgostitului de cei mai nepotriviți baieți,dar mai ales să îi facă să mârâie după ele long time afterrrr. Băieții știau cum ssă fie cei mai mari cocalari, cum să se țină după ele,cum să își lase parul să crească, cum să nu le pese.
Știam cum să îi omogenizăm pe cei nou-veniți, sau să îi respingem dacă nu erau ca noi.
Nu ne interesa ce credeau alții. Eram doar noi...și ne iubeam ca cei mai nebuni și perverșșșșșșiiiiiii frațiori.
Geniali!
Ăștia știau să te facă să spui „nu!nu!nu!nu!nu!nu!nu!nu!”.
Uuuuuuuuuuuuuuuuuuu. That's cute :P.
RăspundețiȘtergere